`Mama` de Stefan Obreja

     E seara. Noaptea, abisul negru, fara stele ma cuprinde. Luna intarzie sa iasa la iveala. In camera mea intunecata, speranta apare cu chipu-i luminos, cald, plutind ca o soapta, in gandul meu. 

     Somnul usor ma cuprinde. Adorm, iar visul coboara usor, pe nesimtite, ca o ninsoare proaspata. Un chip in lumina se arata. Silueta ei ca un inger se aropie de patul meu... E mama, iubita mea mamica. Cu ochii caprui, par negru ca pana corbului, buzele rosii ca trandafirii fara spini, imi zambeste. Parea ca are soarele pe obrazul drept, luna pe cel stang, iar o steamicuta pe fruntea-i se joaca. Fata ei, asemeni cerului,  straluceste, iar in noaptea imensa-i o constelatie. E aceeasi: buna, dulce, calma, miloasa si mereu fericita cand in ochii ei ne leganam. Cum as putea eu oare, fara ea eu sa traiesc?...

     Deodata, m-am trezit. Langa patul meu, mama imi zambea bland, mangaindu-mi fruntea:

     - Scoala-te, mama! Trebuie sa pleci la scoala...

 

 

Stefan Obreja

Clasa a VII-a Scoala Racoasa

 

 

Citit 648 ori Ultima modificare Luni, 26 Ianuarie 2015 18:40
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)